Vânzarea lucrului altuia- comparatie intre vechiul si actualul Cod Civil roman
Nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi -e un principiu în dreptul civil, care însă cunoaşte şi excepţii. Vânzarea lucrului altuia a ajuns să fie reglementată expres în Codul civil, şi nu mai constituie o interdicţie.
Vânzarea lucrului altuia presupune un transfer de drept asupra căruia vânzătorul nu este titular.
Promisiunile pentru lucrul altuia sunt valabile, promitentul angajându-se să depună toate diligenţele pentru încheierea vânzării.[1] Însă, vânzarea nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare cumpărare, de aceea nici nu ar putea fi convertită în promisiune decât în limitele voinţei reale a părţilor.[2]
În dreptul roman, vânzătorul era obligat sa transfere proprietatea, ceea ce nu mai e valabil conform C.civ.fr., care a înlăturat acest formalism inutil: transferul de proprietate este îndeplinit prin simplul efect al contractului(există şi excepţii).[3]
Vechiul Cod civil român a preluat aceasta din dreptul francez[4] cum putem observa în art. 971[5] si art. 1295(1)[6] care consacra regula solo consensu, adică proprietatea se transmite de plin drept la momentul învoirii părţilor.
Codul civil de la 2009 declară vânzarea ca fiind rezolubilă. Nu este translativă de proprietate ci subzistă obligatia vânzătorului de a transfera proprietatea cumpărătorului, cum putem observa din articolul 1.683(1) “Daca, la data incheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se afla in proprietatea unui tert, contractul este valabil, iar vanzatorul este obligat sa asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul sau catre cumparator.”
Acest articol a fost preluat din Codul civil Italian, art.1478[7] care la fel instituie obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea cumpărătorului, dacă bunul nu e în proprietatea sa.
În VCC, părţile puteau amâna la un alt moment transferul proprietăţii,de exemplu vânzarea sub condiţie sau afectată de un termen. Vânzarea lucrului altuia e prin ea însăşi condiţionala, vânzătorul are un drept de proprietate condiţional şi acesta poate sa-l transmita mai departe sub aceeaşi condiţie.[8]
Sancţiunea vânzării lucrului altuia
VCC nu a preluat art. 1599 din C.civ.fr, de aceea au existat discuţii interminabile în doctrină. Curtea de casaţie franceză a hotărât în cauza Fargeot c. Laroche din 1842, neexistând precedent până atunci, că e o vânzarea a lucrului altuia şi se sancţioneaza cu nulitatea relativă. Deşi caracterul relative al nulităţii nu a fost declarat expres de curte, ne putem da seama de aceasta din faptul că se permitea ratificarea vânzării de către proprietar. Jurisprudenţa ulterioară s-a conformat hotărârii Curţii.[9]
Exista 3 opinii:
1)Opinia lui Alexandresco: Vânzarea e nulă absolut pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. Lipsa cauzei îşi are de fapt, izvorul în lipsa obiectului, a prestaţiei vânzătorului care nefiind proprietar al lucrului, nu poate transmite proprietatea acestuia.[10]
2)Unii autori spun că vânzarea e anulabilă pentru eroare-viciu de consimţământ deoarece cumpărătorul nu a ştiut cine are dreptul de proprietate.Explicaţia e incompatibilă cu jurisprudenţa care e decis că necunoaşterea de către cumpărător a situaţiei vânzătorului nu-l împiedică să invoce nulitatea. În plus, vânzătorul ar putea acţiona pe motivul nulităţii dacă nu a ştiut că lucrul e al altuia, ceea ce e inadmisibil. Alte păreri au fost că se poate acţiona pentru garanţie dată în cazul evicţiunii.[11]
Lipsa dreptului vânzătorului echivalează cu pierderea lucrului în întregime la data încheierii contractului, de accea putem spune că vânzarea e nulă şi în cazul vânzării lucrului altuia.Este o nulitate relativă deoarece protejează un interes particular.
3)Vânzarea e rezolubila pe temeiul art 1020 si 1021, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului din partea vânzătorului. Ca această teorie să fie valabilă trebuie să accepti faptul ca vânzarea este un act obligaţional nu un act translativ de proprietate. Vanzarea este un contract translativ de proprietate prin sine insuşi deci nu mai este vorba despre neexecutarea vreunei obligaţii. [12]
Cum am menţionat şi mai sus, în Codul civ.2009 vânzarea e rezolubilă, fiind reglementat expres.
Vechiul cod civil. Vanzarea nulă relativ, poate fi invocată doar de cumpărător, deoarece interesul cumpărătorului e protejat. Nu contează dacă cumpărătorul a ştiut sau nu dacă vânzătorul e proprietar:nulitatea nu e condiţionată de aceasta. Însă nulitatea poate fi acoperită de ratificarea proprietarului sau dacă vânzătorul devine pe urmă proprietar. Proprietarul nu are ca mijloc de apărare acţiunea în anulare deoarece vânzarea e încheiată între terţi şi nu-l obligă pe vânzător. În schimb acesta dispune de actiune în revendicare.[13]
Codul civil. În art. 1683(2), ultima parte nu e formulată corect ( cumpărătorul nu poate dobândi proprietatea prin orice mijloc, obligaţia vânzătorului nefiind îndeplinită în acest caz. De exemplu dacă se dobândeşte proprietatea prin moştenire, cumpărătorul primeşte direct de la de cujus, nu de la vânzător iar preţul plătit nu are o cauză.
Al 3 al art 1683 C.civ a fost preluat din Codul civil italian, cumpărătorul devine proprietar la momentul dobândirii bunului de către vânzător. În codul nostru în al(4) nu se specifică dacă cumpărătorul trebuie să fie de bună credinţă sau nu şi putem trage concluzia că orice cumpărător poate solicita rezoluţiune, restituirea preţului sau daune interese. Singura diferenţă care se face e în al (6), cumpărătorul de rea credinţa neavând dreptul la cheltuielile autonome sau voluptuare. În codul civ. Italian cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului doar dacă e de rea credinţă, dacă a ştiut că vânzătorul nu este proprietar.
Bun indiviz. Conform vechiului cod, vânzarea unei părţi din bun nu e o vânzare a lucrului altuia, dacă vânzătorul vinde doar partea lui. Dar dacă vinde întreg bunul, fără consimţământul celorlalţi coproprietari e parţial o vânzare a lucrului altuia deoarece a transmis mai multe drepturi decât are. Vânzarea poate fi anulată, dar pentru cota care aparţine vânzătorului e considerată valabila, dacă cumpărătorul e de bună credinţă.[14]
Dar mai acceptabilă e soluţia potrivit căreia până la partaj oricare dintre coindivizarii necontractanţi poate cere constatarea inopozabilităţii vânzării în ceea ce îl priveşte, opunându-se astfel predării lucrului. După partaj, dacă bunul e atribuit coindivizarului înstrăinător, vânzarea se consolidează, iar dacă este atribuit unui alt coindivizar vânzarea este anulabilă la cererea terţului.[15]
În codul civil, soluţia nu e anularea contractului, deci nu mai este drastic pentru vânzător. Cumpărătorul are mai multe modalităţi: poate cere daune interese, reducerea preţului, rezoluţiunea doar dacă nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut, deci trebuie să fie de bună credinţă.
[1] Pentru această opinie, a se vedea Malaurie Philippe, Laurent Agnès, Pierre-Yves Gautier, Les contrats spéciaux, E. Defrénois, 2003, p.151-152.
[2]Dan Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, vol I, E. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.62-63.
[3]Malaurie Philippe..., op. cit., p.192
[4] 1583 C.civ.fr. “Elle est parfaite entre les parties, et la propriété est acquise de droit à l'acheteur à l'égard du vendeur, dès qu'on est convenu de la chose et du prix, quoique la chose n'ait pas encore été livrée ni le prix payé.”
[5]ART. 971 “În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a facut traditiunea lucrului.”
[6]ART. 1295 Vinderea este perfecta între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şiasupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predate si preţul încă nu se va fi numărat.
[7] “Se al momento del contratto la cosa venduta non era di proprietà del venditore, questi è obbligato a procurarne l'acquisto al compratore. Il compratore diventa proprietario nel momento in cui il venditore acquista la proprietà dal titolare di essa.”
[8] Francois Collart Dutilleul, Philippe Delebecque, Contrats civil et commerciaux, 6 éd., E. Dalloz, 2002, Paris, p.127
[9]Henri Capitant, F.Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, 10 éd, E. Dalloz, Paris, 1994, p.722-723
[10] Dan Chirică, op.cit., p.66.
[11]Malaurie P., op.cit., p.152
[12] Pentru aceasta opinie a se vedea, Dan Chirică, op.cit., p.66-67.
[13] Alain Bénabent, Droit civil-les contrats spéciaux civils et commerciaux, 6 ed, E. Montchrestien, Paris, 2004, p.24-26.
[14] F.Dutilleul, op.cit., p.126-129.
[15] Dan Chirică, op.cit., p.75.
