Obiectul contractului


Diana Gal Scris de Diana Gal, 8 iulie, 2014



Obiectul contractului este o noţiune ce apare şi în dreptul roman, persistând până în prezent. Cu toate acestea o parte a doctrinei a considerat că se confundă cu obiectul obligaţiei, probabil din cauză că definiţia codului vechi la art 962 era „obiectul contractului este acela la care părţile sau numai una dintre părţi se obligă”, care a fost inspirat din Codul francez.Deşi definiţia nu se referea la „lucruri”, prevederile sale subsecvente de la art. 963-965 C. civ. aveau în vedere condiţia ca lucrul să fie determinat, fiind enunţate şi lucrurile viitoare ca obiect al contractului.

Unii autori chiar considerau că obiectul contractului este o noţiune inutilă şi că de fapt, contractul nu are decât efecte aşadar obiectul este al obligaţiei care face parte din conţinutul contractului.[1]

Alţi autori spun că obiectul actului juridic are o semnificaţie juridică dublă: prestaţiile la care se obligă fiecare parte a actului juridic, a doua semnificaţie fiind:obiectul derivat al obligaţiei, adică obiectul prestaţiei obligaţiei de a da. În această opinie, obiectul contractului e necesar :“o operaţiune juridică ar fi un nonsens fără obiect”[2].

Astfel  vânzarea cumpărarea dă naştere la două obligaţii reciproce: obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul vândut  iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul.  În lipsa acestor elemente contractul nu poate fi considerat încheiat.[3]

La origini, vânzarea avea ca obiect doar bunuri corporale, de aceea a exista multă vreme o confuzie între obiectul vânzării(dreptul de proprietate) şi însuşi lucrul asupra căruia acesta poartă acest drept. Însă ceea ce asigura vânzătorul cumpărătorului era transferul unui drept real asupra unui lucru şi nu lucrul în sine. Orice drept asupra unui bun care este susceptibil de apropriere poate forma obiect al vânzării. Şi alte drepturi pot face parte din obiectul vânzării cum ar fi:uzufructul, servitutea, superficia, drepturi de creanţă.[4]

Codul Civil preia reglementarea din Codul civil Quebec(CCQ)  şi defineşte obiectul contractului în art. 1225 iar CCQ la art 1412 prevede: „“obiectul contractului este operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii sale, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”.  Observăm că art 1225 este copiat cu mici intervenţii ale legiuitorului român, neutile, deoarece încearcă să explice noţiunea “operaţiune juridică” care nu prezintă  greutate în întelegere şi apelează la exemplificări precum “vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea”.

O omisiune a legiuitorului român e faptul că nu a precizat că operaţiunea juridică trebuie să aibă loc la momentul încheierii ei, astfel nu se ştie  ce au părţile în vedere la data încheierii contractului.

C.Civ. distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţie la art. 1225(1)şi la art 1226(2).

Cerinţele valabilităţii obiectului

Cerinţele de valabilitate ale obiectului sunt: să fie determinat sau determinabil, să fie licit, să existe şi să fie posibil. Există însă si cerinţe speciale în cazul anumitor acte juridice civile, de exemplu obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă, să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege, pentru actele juridice de înstrăinare lucrul să fie în circuitul civil.[5] 

Obiectul să fie determinat sau determinabil

Conform VCC, art. 964 prevedea că obligaţia trebuia să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea putea fi necertă dacă era posibilă determinarea sa. Bunurile certe se determină prin indicarea datelor de identificare a acestora iar bunurile de gen prin stabilirea speciei şi a cantităţii. Bunurile de gen vândute în bloc, aveau acelaşi regim juridic cu cel al bunurilor individual determinate.  Sancţiunea nedeterminării lucrului era nulitatea vânzării pentru lipsa unui element de validitate.[6]

Dar în C.Civ este prevăzut doar ca obiectul să fie “determinat”, iar atunci ne punem întrebarea dacă poate fi şi determinabil astfel cum susţin unii autori sau e lovit de nulitatea absolută. De asemenea legiuitorul explică ce înseamnă obiect licit la alin. 3 al art. 1225[7] dar nu se spune ce înseamnă determinat.

Obiectul să existe

Art 1311 prevedea că “dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpăratorul are alegere între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.” Cu toate acestea, si lucrurile viitoare puteau fi obiect al vânzării cum prevede art. 965(1) VCC.

Obiectul trebuia să existe în realitate, altfel aveam nulitate absolută, deoarece ar fi lipsită de obiect vânzarea astfel. Bunul dacă a devenit inutilizabil conform destinaţiei sale până la data vânzării este considerat a fi pierit total ca şi cum ar fi dispărut cu totul fizic.

Dacă bunul dispărea după încheierea vânzării, dar înainte de predare contractul este valabil, şi se pune doar problema suportării riscurilor pieirii fortuite a lucrului vândut. Vânzarea poate fi si cu caracter aleatoriu dacă părţile îşi asumă posibilitatea ca bunul să nu existe la momentul încheierii contractului, fiind o vânzare valabilă.

Lucrurile viitoare puteau forma obiect al vânzării, fiind vorba de o vânzare condiţională care producea efecte doar la data la care bunul lua fiinţă sau intra în patrimonial vânzătorului.[8]

În C.Civ, conform art. 1659[9] dacă bunul nu mai există la momentul încheierii contractului, acesta nu mai e valabil iar dacă a pierit doar în parte cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt poate cere anularea vânzării sau reducerea corespunzătoare a preţului. Dacă bunul piere ulterior, contractul e valabil. Bunul viitor poate forma obiect valabil al unui act juridic civil cu excepţia succesiunilor viitoare. Cerinţa e îndeplinită şi dacă se încheie un contract privind un bun aparţinând unui terţ conform art 1230[10] C.civ.[11]

 

Obiectul să fie posibil

C.Civ prevede la art. 1227[12] imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei. Soluţia este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, care afirmă că “simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului”

Însă nu trebuie trasă concluzia că actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un obiect imposibil pentru oricine. Această imposibilitate ar echivala cu lipsa obiectului, ceea ce oricum ar duce la nulitatea absolută. Cu alte cuvinte, doar dacă imposibilitatea e relativă, adică doar pentru debitor, nu şi o altă persoana, atunci actul juridic e valabil. Imposibilitatea poate să fie de ordin material dar şi de ordin juridic.[13]

Cu toate acestea, textul C.Civ nu este foarte clar, ar trebui să fie mai explicit şi să reiasă clar care „imposibilitate iniţială a prestaţiei” poate fi indiferentă contractului.

 

Obiectul să fie în circuitul civil

Art. 1310 VCC consacra principiul liberei circulaţii a bunurilor: „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta. Prohibiţia poate fi absolută şi vizează bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau interes public si care sunt inalienabile sau relative adică bunurile care nu-s inalienabile dar pot fi vândute sau cumpărate numai în anumite conditii.[14]

Există şi lucruri care nu pot fi vândute dar pot fi donate (exemplu: elementele şi produsele corpului uman).

Sunt lucruri în afara comerţului prin natura lor( aer, lumină), lucruri declarate de lege ca inalienabile (bunurile proprietate publică) sau cazuri de inalinabilitate temporară stabilită prin lege( bunurile preluate abuziv) şi bunuri a căror circulatie e doar restricţionată( substanţe stupefiante, arme şi munitii, etc).[15]

Această cerinţă este prevăzută în C.Civ art. 1229[16]. Prin bunuri aflate în circuitul civil întelegem acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive. Sancţiunea nerespectării acestor interdicţii atrage nulitatea absolută.

 

Obiectul să fie o faptă personală a celui ce se obligă

Doctrina spune că cerinţa e necesară dacă obiectul constă într-o faptă şi decurge din principiul potrivit căruia oricine poate fi obligat doar prin voinţa sa. De exemplu, o parte poate promite doar fapta sa, nu a altuia. Dar este valabilă convenţia în care se promite fapta altuia , dacă o parte se obligă să depună toata diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic.

 

Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege

 

Art. 207 prevede că în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective.

În cazul actelor juridice care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege.[17]

 

Raportul dintre obiectul contractului şi leziune

 

C.Civ califică leziunea ca viciu de consimţământ dar exista şi opinii potrivit cărora leziunea e:”o cauza  distinctă de desfiinţare a contractului, care se bazează pe încălcarea regulii echivalenţei contraprestaţiilor, care trebuie să caracterizeze un contract comutativ, sinalagmatic si oneros.[18]

Astfel lipsa de echivalenţă între prestaţii ar trebui privită ca un viciu al contractului, existenţa echilibrului fiind atunci o condiţie a obiectului contractului.

 

În ultimele alineate C.Civ ne dă şi explicaţii privitoare la calitatea obiectului, care trebuie să fie rezonabilă sau cel puţin de nivel mediu.

Conform art.1232, dacă preţul este determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă tertul nu doreşte să acţioneze în acest sens, instanţa, la cererea părţii interesate, poate stabili preţul sau elementul nedeterminat de către părţi. În mod normal, instanţa n-ar trebui să se substituie părţilor şi să aibă această competenţa.

La art. 1233 avem o prezumţie în folosul profesioniştilor, în cazul în care nu este stabilit preţul şi nici nu este determinat. Se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv.

Conform art 1234, dacă potrivit contractului preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă iar factorul nu mai există, el se înlocuieşte cu factorul de referinţă cel mai apropiat.

 

[1] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, E. Dalloz, 7 ed, 1999, p. 280

[2] P. Vasilescu, Actul juridic în Introducere în dreptul civil, ed 2, Colecţia universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 458, autori I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu

[3]Francis Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale,vol I, E. Universul juridic, Bucureşti, 2006, p. 59

[4]Dan Chirică, Tratat de drept civil.Contracte speciale, vol I, E. C.H.Beck, Bucureşti, 2008,p.50

[5]Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil, E. Hamangiu, Bucureşti, 2012 ,p.116

[6] Dan Chirică,op.cit., p.52-53.

[7]Boroi, op.cit, p.118.

[8] contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel

[9]Boroi,op.cit., p.119.

[10] Deak, op.cit., p.59-60.

[11] Dan Chirică, op.cit., p. 56-60.

[12] “Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”

[13] Boroi, op.cit., p. 119-120.

[14] P. Vasilescu, op. cit., p. 465

Related

Mâncarea modificată genetic. Consecinţe şi Beneficii

Ingineria genetică a fost folosită pentru a modifica genele plantelor dar şi a animalelor. Nucleul, centrul celulei, conţine cromozomi cu informaţie genetică. Gena este un segment al cromozomului care în urma modificării va produce o serie schimbări în caracteristicile plantelor şi a animalelor. In ultima perioada s-au combinat gene de la diferite specii: de exemplu, o genă de la o bacterie a fost introdusă în celula porumbului pentru a-l proteja de insecte. În toată lumea, se pune problema etică dacă aceste produse sunt o binecuvântare pentru umanitate sau un blestem.

Brevetul de Inventie. Procedura de brevetare

Invenţia este o creaţie intelectuală ce are ca obiect un produs nou, sau un procedeu nou. Descoperirea ştiinţifică nu trebuie sa fie confundata cu invenţia şi poate fi definită astfel: “recunoaşterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare”.

Dreptul de autor

Drepturile de autor sunt prerogativele morale sau patrimoniale recunoscute de lege autorului unei opere de a o utiliza potrivit aprecierii sale în scopul satisfacerii intereselor personale, nepatrimoniale sau patrimoniale, în limitele prevăzute de lege.

Cauza si forma contractului

Cauza este motivul care determina fiecare parte sa încheie contractul. Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic. Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, o altă condiţie de validitate şi nici cu obiectul acestuia.

Responsabilitate sociala II

Responsabilitatea socială (CSR) a demonstrat companiilor importanta modului în care profitul este realizat. Acesta nu trebuie să fie realizat prin încălcarea anumitor principii etice şi prin dăunarea mediului înconjurător.Unul dintre motivele pentru care responsabilitatea sociala a aparut se datorează abuzurilor comise de către corporaţii. Majoritatea companiilor s-au folosit de puterea lor pentru a beneficia de tratament special; se folosesc de dispoziţiile legii în favoarea lor şi în detrimentul statului.